20 noiembrie 2016

Borlova, judeţul Caraş-Severin, 1897

Satul Borlova este situat în depresiunea Cerna-Mehadia depresiune alungită înconjurată de Carpaţii Meridionali şi de Munţii Banatului pe valea Sebeşului, la 13 km distanţă de oraşul Caransebeş. Această zonă montană a Banatului este reprezentată în muzeu printr-o gospodărie transferată în anul 1936.

Sistematizările impuse de administraţia austriacă alături de caracteristicile geomorfologice, au generalizat o tipologie rurală evidenţiată prin gruparea ordonată a gospodăriilor cu casele dese şi uliţa lungă şi dreaptă.

În anul 1775, vatra satului Borlova se mută de pe apa Borlovei pe cea a Sebeşului. Noua vatră nu e prea departe de cea veche, iar borlovenii îşi măriseră efectivele de oi ţi capre şi aveau nevoie pentru prelucrarea lânii, de un debit mai mare al apei decât ce venea pe râul Borlova. Pivele lor de prelucrat postavul (pănura) erau numeroase dar aveau şi alte instalaţii tehnice, care funcţionau prin aplicarea forţei hidraulice. Fenomenul amenajării unor astfel de construcţii extrem de utile (pive, mori, fierăstraie), este amplu în nord-vestul Banatului şi în regiunea de munte Mehedinţiului.

Un alt element component al gospodăriei săteşti care a cunoscut tehnica ridicării în piatră este poarta, respectiv sistemul portant. Stâlpii şi acoperişul din piatră rotundă, cioplită, care uneori este netencuită, susţin grinzi de lemn pentru şarpanta acoperişului şi ţigla pentru învelitoare.
Tipul de casă ales reprezintă momentul în care în arhitectura locuinţei zonei începe să fie utilizată cărămida arsă, mai întâi în combinaţie cu lemnul, care fusese predominant.

Gospodăria este formată din: casă, fântână şi cocină, toate împrejmuite cu un gard din zidărie de cărămidă, prevăzut cu o poartă monumentală. Casa este o construcţie poziţionată cu latura îngustă spre drum, cu acoperişul în două ape şi învelitoare din ţiglă. Prin materiale şi tehnică de construcţie, locuinţa reprezintă un exemplar tipic pentru faza de trecere de la casa tradiţională din lemn, la cea din zid de cărămidă; balustrada cu stâlpii prispei sunt din zid, iar peretele din spatele casei este ridicat din bârne rotunde de brad. Faţada dinspre stradă, este prevăzută cu un fronton decorat cu motive în stucatură – roţi şi frunze – având inscripţionat anul construcţiei: 1897.

Pivniţa de sub casă şi prispa sub forma “gangului” de cărămidă sunt detalii constructive ce vor caracteriza multă vreme tipologia casei.

Spaţiul destinat locuirii este împărţit în mai multe încăperi decât cel cu trei unităţi: camera de locuit (“casa de dinapoi”), camera de oaspeţi (“casa de dinainte”) şi o tindă mediană (“cunia”) din care se face accesul în cele două încăperi precum şi într-o cămară pentru alimente şi unelte. Modul de amenajare al spaţiului de locuit (mobilier, obiecte de uz casnic, unelte, ţesături decorative, ceramică etc.) ilustrează concepţia estetică a locuitorilor şi performanţele tehnologice la care au ajuns meşterii ţărani din zonă. Prispa este limitată de stâlpi, de asemenea din cărămidă, această prispă are o uşă ce comunică direct cu strada.

Tipul acesta de acces este adoptat de arhitectura românească sub influenţa celei şvăbeşti, în felul acesta obţinându-se un front continuu de faţade, uşi, porţi, împrejmuiri din cărămidă.

O altă caracteristică care apropie arhitectura românească de cea a saşilor şi şvabilor, cu care românii au convieţuit în zonele transilvane şi bănăţene, este ornamentarea casei cu reliefuri în tencuială. Aceleaşi motive întâlnite şi pe frontoanele caselor din nuiele împletite sau pământ bătut din Banat, se regăsesc şi pe această structură. Soarele, în diverse scheme de reprezentare, pomul vieţii, păsările, viţa de vie şi crucea sunt organizate în compoziţii simetrice, care include şi numele proprietarului, alături de data construcţiei. De multe ori la renovarea locuinţei data se reactualizează, deşi clădirea poate fi mai veche. Culoarea subliniază reliefurile de tencuială aplicate pe faţade, ca şi pe zidăria masivă a porţilor.

Schimbarea geometriei acoperişului odată cu adoptarea altei tehnici constructive a pereţilor decât cea în lemn, a generat apariţia frontonului care oferă suprafeţe pentru decoraţie. Ancadramentele ferestrelor şi ale lucarnelor de pod încep să fie subliniate prin profiluri de tencuială, apoi de vrejuri geometrizate şi ghirlande semicirculare de ramuri. Timpanele, într-o primă formă – triunghiulare, expun compoziţii decorative, în care motivul solar şi cel al pomului vieţii, în diverse reprezentări, au întâietatea.

Decorul în relief din tencuială a fost amplu dezvoltat de arhitectura nuielelor împletite sau de pământ, din regiunea Banatului.