20 noiembrie 2016

Chereluş, jud. Arad, sec. al XVIII-lea

Localitatea Chereluş se găseşte în partea de nord – vest a judeţului Arad. La jumătatea secolului al XIX-lea satul a suportat măsurile de sistematizare rurală. Albia Crişului Alb, care trecea la 400 m a fost mutată la 4,5 km de sat spre sud, vechea albie a Crişului Alb rămânând în amintirea locuitorilor sub denumirea de Crişul Sterp. Prin urmare, aşezarea s-a dezvoltat ca un sat compact, cu străzile paralele, intersectându-se perpendicular.

Localitatea, aşezată într-o zonă de câmpie, a beneficiat de o poziţie favorabilă pentru dezvoltarea agriculturii. În strânsă legătură cu muncile agricole s-a dezvoltat creşterea cailor şi a cornutelor mari, chereluşenii devenind renumiţi în creşterea raselor de cai, boi, vaci şi porci. Faimoşii cai de Chereluş se vindeau până la 1914 la Jula fiind destinaţi armatei şi exportului. După al doilea război mondial, târgul se ţinea la Pâncota. Caii erau folosiţi şi la transportarea buştenilor de stejar şi cer din pădurile din jurul satului, ce se întindeau spre Ţipaş şi Hârcai. De la podul Hârcai, buştenii erau transportaţi pe albia Crişului Alb pentru export.

Gospodăria din satul Chereluş, compusă dintr-o casă, şură cu grajd şi o cămară numită găbănaş, a fost transferată în muzeu în anul 1965, ultimul proprietar al casei fiind Herlo Ion, cunoscut ca „maistor de case şi agricultor”. Alături de casă, care este poziţionată cu latura îngustă la drum, se află şura, poziţionată perpendicular pe planul casei. A doua construcţie anexă importantă, cămara (găbănaşul) este ridicată în faţa uşii de intrare în locuinţă. Gospodăria este împrejmuită cu un gard de nuiele împletite, streşinit cu mărăcini de porumbe. Gospodăria ilustrează astfel ocupaţiile locuitorilor.

Casa este construită pe o fundaţie de piatră peste care se află aşezate talpa masivă şi pereţii din bârne de stejar, lipite cu pământ şi văruite. Acoperişul, ridicat în două ape, are o învelitoare din stuf.

Planul casei este format din tinda mediană, cu două vetre din care se deschid gurile de foc ale sobelor oarbe din camerele alăturate: camera de „paradă” în dreapta şi camera din stânga, folosită ca locuinţă permanentă. Cele două sobe oarbe sunt de fapt două cuptoare: unul tronconic construit din nuiele fixate într-o vatră de pământ şi apoi lipite cu lut, şi cel din camera de „paradă” în formă de trunchi de piramidă, făcut din chirpici. Fumul şi scânteile vetrelor din tindă sunt captate de un horn din bârne lipite cu pământ, aşezate în trunchi de piramidă cu deschiderea în afară prin acoperiş.

Interiorul casei reţine atenţia prin piesele de mobilier specifice zonei, lăzile de zestre cu „spinare” (au capacul curbat), laviţele lungi cu spătar şi dulăpioarele de perete sau uiegare, patul cu „capac” îmbrăcat în ţesături de cânepă şi lână, amplu decorate, care-l izolează de restul încăperii, în mod asemănător patului cu baldachin; ceramica smălţuită şi nesmălţuită, verde şi roşie din centrele Leheceni, Hălmăgel şi Ineu; ţesăturile viu colorate: ştergare albe din bumbac ce au capetele alese, „puse roată” prin casă şi „ponevile” de lână (cuverturi) aşezate pe paturi.