20 noiembrie 2016

Ruşeţu, Buzău

Gospodăria Ruşeţu, Buzău, sec. al XX-lea

În centrul Câmpiei Bărăganului, la întretăierea a trei judeţe din Câmpia Română – Buzău, Brăila şi Ialomiţa, pe malul drept al râului Călmăţui, se află comuna Ruşeţu, cu satul Sergent Ionel Ştefan în componenţa sa. Prima menţiune scrisă cu privire la Ruşeţu o aflăm dintr-un document datat 1510, deşi localitatea este mult mai veche, după cum o confirma vestigiile arheologice. Structura demografică a satului conservă două categorii de locuitori – băştinaşii şi cei stabiliţi în secolul al XIX-lea, cu ocazia împroprietăririlor. Acestora li s-au adăugat şi unii dintre ciobanii zonelor de munte ale Buzăului şi sudului Transilvaniei, coborâţi cu turmele la iernat în bălţile Dunării.

Această caracteristică demografică a influenţat în mod vădit evoluţia culturii tradiţionale din localitate. Ocupaţiile principale ale locuitorilor au fost agricultura şi creşterea animalelor: vaci, boi, oi; într-o mai mică măsură s-a practicat cultura zarzavaturilor şi confecţionarea căruţelor. Comuna Ruşeţu este cunoscută şi pentru herghelia naţională de renume, înfiinţată în anul 1919, unde au fost formate rasele româneşti de Semigreu şi Trăpaş, apreciate şi astăzi.

În vara anului 1926, la Ruşeţu a fost organizată cea de-a doua campanie monografică a profesorului Dimitrie Gusti. Timp de două săptămâni, participanţii s-au ocupat de studiul gospodăriilor, de bugetele familiale, de regimul proprietăţii agrare sau de unele aspecte ale folclorului. În această campanie, plecând de la faptul că întâlnirile se făceau în singura sală de clasă dotată cu lampă cu gaz, s-a folosit pentru prima dată termenul de „sala luminoasă”, rămas în limbajul monografiştilor echivalent al oricărei şedinţe de seară din timpul campaniilor ce vor urma.. Tot atunci, a fost inaugurată o bibliotecă populară iar profesorul Gusti a fost declarat cetăţean de onoare al comunei.

Gospodăria din satul Ruşeţu, construită în anul 1876, a fost reconstruită în muzeu, în anul 1936. Ea se compune din locuinţă şi unele anexe destinate adăpostirii animalelor. Casa este construită din paiantă, cu pereţii văruiţi la exterior. La faţadă şi pe una din laturi este prevăzută cu o prispă joasă, deschisă, cu stâlpi simpli de lemn, nedecoraţi. Acoperişul este în patru ape, cu învelitoare din tablă.

O caracteristică a casei din Ruşeţu este colorarea, cu roşu şi albastru, a stâlpilor prispei, a ancadramentelor de la ferestre şi uşi, precum şi a brâului (albastru) care înconjoară pereţii casei la nivelul prispei.

Planul locuinţei cuprinde o tindă mediană, două camere de locuit, o cămară, iar pe spatele casei, o poiată pentru animale. Un loc important îl ocupă, în tindă, vatra liberă prevăzută cu un horn larg, sub care femeile găteau, întrând printr-o deschizătură de formă dreptunghiulară. Tot pe această vatra se făcea focul, cu paie şi coceni de porumb, pentru încălzirea „sobei oarbe” din camera vecină. Pe jos, încăperile sunt lipite cu lut, peste care, în camerele de locuit, se aştern preşuri vărgate. Interiorul locuinţei este amenajat cu mult rafinament prin intermediul ţesăturilor din lână (păretare şi cuverturi pentru paturi) dar, mai ales, cu ajutorul ştergarelor din borangic, amplu decorate prin tehnica „şabacului” (ajur) sau a broderiei, cu motive geometrice, vegetal-florale, zoomorfe sau avimorfe.