Gosopodăria Nereju, jud. Vrancea, a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1875)
Casa Nereju Mic provine din zona etnografică Vrancea, o zonă cu sate care în trecut erau organizate în devălmăşie (stăpânirea și utilizarea în comun a terenurilor din hotar) și unde a existat o continuă preocupare pentru cultivarea pământului, a cărui productivitate era sporită de fertilizarea prin procedeul „târlirii” cu oile.
Construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și transferată în muzeu în anul 1936, casa răzeşului Ion Stoian Creţu ne prezintă un interior amenajat într-o notă caracteristic vrânceană, cu lăicere pe pereți și cergi în dungi policrome aşternute pe pat sau pe lada de zestre. În tindă se găsesc cofe decorate cu motive florale pirogravate și o tobă de piele, iar în cameră, măști expresive din lemn sau din blană, folosite la obiceiurile specifice sărbătorilor de iarnă (Crăciun și Anul Nou) sau întrebuințate la priveghiul morților (dansul „chipăruș”)
Casa este construită pe o temelie de piatră, din bârne rotunde de brad și are o prispă închisă la fațadă cu scândură traforată și stâlpi crestați, în capătul închis aflându-se un pat din lemn folosit vara pentru odihnă. Acoperișul în patru ape este învelit cu șiță fasonată în „cioc de rață”, iar pereții sunt lipiți cu lut și văruiți atât în interior, cât și în exterior.
Casa este înconjurată de un gard din scânduri, accesul făcându-se printr-o ingenioasă poartă glisantă din lemn. Lângă aceasta, lipit de gard, se distinge „merindarul”, unde gospodina punea apă şi fructe pentru călătorii străini care tranzitau localitatea, semn al ospitalității.
Localnicii erau meşteri recunoscuţi în prelucrarea lemnului, specializaţi îndeosebi în confecţionarea vaselor din doage şi a şindrilei, meșteșug oglindit, de altfel, în inventarul de unelte prezent în chilerul casei.
