ISTORIC MUZEUL NAȚIONAL AL SATULUI „Dimitrie Gusti”
Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX; construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au recăpătat o a doua viaţă la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.
Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor „gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români”, proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj.
În anii `30 ai secolului XX, în Europa, existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia ). În ţara noastră, la vremea respectivă, îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul „Hoia”, de la Cluj, fondat în 1929 de către profesorul Romulus Vuia, cu specific regional şi Muzeul Satului Românesc (astăzi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”) din Bucureşti, din 1936, cu caracter naţional.
Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici ) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu Moldovei – jud. Suceava, Nereju – jud. Vrancea, Drăguş – jud. Braşov, Dragomireşti – jud. Maramureş, Clopotiva – jud. Hunedoara, Runcu – jud. Gorj , Ruşeţu – jud. Buzău etc.).
Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale „Principele Carol”, din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o opera muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti şi H. H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramica, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine.
În conformitate cu criteriul autenticităţii, al respectării tradiţiilor locale de construcţie, în vigoare şi astăzi, la remontarea construcţiilor în muzeu au lucrat, sub supravegherea atentă a specialiştilor, în primul rând a lui Henry H. Stahl şi Victor Ion Popa, meşteri aduşi din satele de provenienţă a monumentelor.
Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna mai târziu, 17 mai 1936.
În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, fântâni şi un scrânciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa.
Concepând Muzeul Satului Românesc ca un muzeu sociologic, profesorul D. Gusti şi colaboratorii săi au considerat că misiunea acestuia era de a înfăţişa vizitatorilor realitatea, viaţa satului, aşa cum era ea trăită de ţăranul român. De aceea, periodic, vor locui, în casele din muzeu, familii de ţărani din satele de origine a monumentelor, la început chiar pe foştii proprietari. Aceşti „locuitori” au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu pasări şi animale.
Marile merite ale Şcolii Sociologice condusă de savantul Dimitrie Gusti nu vor putea fi vreodată contestate, dar tot aşa de adevărate sunt situaţiile care au dus la degradarea monumentelor şi a obiectelor muzeale, prin utilizarea lor intensă în condiţiile în care, la vremea respectivă, nu existau tratamente corespunzătoare de conservare şi restaurare a patrimoniului.
În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureştiului a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămână în muzeu până în 1948. În aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. La capitolul pierderi trebuie menţionate şi monumentele dezafectate în 1937 ( şase mori de vânt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare şi o cherhana), ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta .
Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei. Prima sarcină pe care Gheorghe Focşa şi-a asumat-o, la începutul directoratului său, a fost de a-i evacua pe locatarii care mai rămăseseră în muzeu, pentru a stopa procesul de degradare a patrimoniului. În acelaşi timp, eforturile sale s-au îndreptat şi în direcţia dotării muzeului cu o schemă proprie de specialişti, înainte de război instituţia având ca angajat numai un administrator.
Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care ţara noastră a trecut şi pe care muzeul le-a resimţit din plin, datorită capacitaţii profesionale a directorului Gheorghe Focşa şi a refuzului său de a face concesii constrângerilor şi presiunilor vechiului regim, muzeul a reuşit nu numai să supravieţuiască, ci şi să înregistreze realizări importante.
Au fost fundamentate direcţiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple:istoric (reprezentarea habitatului tradiţional – şi implicit a culturii populare – în dezvoltarea sa spaţială, între secolele XVII – XX), social (astăzi discutabil, datorită modului în care a fast abordat, preconizându-se ca expoziţia să reflecte şi situaţia ţăranului exploatat), geografic(gruparea monumentelor pe provincii istorice) – acest plan, care în buna măsura este valabil şi astăzi, tinde sa reproducă harta României, prin gruparea monumentelor de arhitectură şi de tehnică populară după criteriul vecinătăţii geografice a localităţilor de provenienţa, în sectoare reprezentând marile provincii istorice ale ţării, economic (tipologia gospodăriei în funcţie de ocupaţii şi meşteşuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicită sau explicită), al autenticităţii şi tipicităţii.
Pe baza acestor criterii, care au dus implicit şi la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare şi de achiziţii, şi prin eliminarea componentei sociologice, a prezenţei ţăranului, alături de exponatele – obiecte, expoziţia în aer liber îşi schimbă profilul, transformându-se din „rezervaţie sociologică”, în muzeu etnografic.
Prin expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi implicit, prin inventarul specific de obiecte etnografice, precum şi prin noua concepţie muzeografică de organizare, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic decât în trecut, imaginea unui sat – sinteză a României, în originalitatea, reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Totodată, respectarea şi aplicarea cu consecvenţă a principiului unităţii în diversitate, a permis să fie surprinse şi diferenţierile de ordin etnic precum şi interferenţele dintre cultura populară românească şi a altor naţionalităţi din România, în muzeu fiind transferate o gospodărie de secui din Bancu, jud. Harghita, şi o alta de ruşi-lipoveni din Jurilovca, jud. Tulcea.
Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din teren se număra gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vâlcea, Constanţa, Alba, Hunedoara, Maramureş etc.
Alte obiective, pe care specialiştii muzeului şi le-au asumat în această perioadă, au vizat diversificarea activităţilor instituţiei, valorificarea ştiinţifică a patrimoniului şi a rezultatelor cercetărilor (de teren şi în colecţii), precum şi a experimentelor muzeografice, concretizată prin editarea unor publicaţii cu caracter periodic, ca şi cea cultural – formativă, axată pe dialogul cu diferite categorii de vizitatori (expoziţii temporare, spectacole şi festivaluri folclorice, prezentări de costume tradiţionale, cenacluri, cataloage, pliante, ghiduri, cărţi poştale, diapozitive etc.). Îmbătrânirea monumentelor, problemele de conservare şi restaurare, rezultate din atacurile microbiene şi degradările naturale inerente, au determinat constituirea unui serviciu specializat în tratarea bunurilor de patrimoniu: „Laboratorul de conservare-restaurare”. În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului şi de Artă Populară. El va funcţiona ca atare până în martie 1990.
În perioada de până la Revoluţia din 1989, muzeul a fost de mai multe ori ameninţat cu strămutarea pe un alt amplasament, în afara Bucureştiului, pe locul sau fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii comuniste. El scapă de acest dezastru, dar, la fel ca toate celelalte muzee, va avea de suportat, în special la finele celui de al 8-lea deceniu, consecinţele nefaste ale lipsei de fonduri pentru cercetare, achiziţii şi restaurări de monumente, şi ale aplicării politicii de „autofinanţare”. În pofida acestor condiţii vitrege, specialiştii muzeului au reuşit să găsească „linii” de finanţare din contractele de cercetare etnografică realizate în parteneriat cu diverse instituţii cultural ştiinţifice din ţară.
Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia permanentă în aer liber şi în colecţii cât şi de o nouă orientare şi fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare cu publicul.
Pe lângă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii , muzeul deţine şi un bogat fond documentar de o inestimabilă valoare istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cât şi din investigaţiile ulterioare.
O clădire multifuncţională, inaugurată în luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne, pentru laboratoarele de conservare-restaurare şi cele pentru activităţile cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de „animare” a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc.
Cerinţele actuale legate de dezvoltarea colecţiilor, de acoperirea unor segmente patrimoniale insuficient sau nesistematic tratate, de problemele create de schimbările ce au loc în societatea rurală contemporană, de necesitatea investigării tradiţiilor din perspectivă unei abordări identitare, de stabilire a asemănărilor şi diferenţelor la nivel regional, naţional, european ca şi al zonelor de coabitare etnică, interconfesională etc., au impus noi direcţii în cercetare şi au dus la reevaluarea obiectivelor etnologiei de urgentă. De aici, programele de cercetare consacrate studiului relaţiilor interetnice din zonele în care comunităţile rurale româneşti coabitează cu alte etnii (în cadrul arealului ţării şi înafara lui), al spaţiilor de interculturalitate etc. Un număr însemnat de proiecte de cercetare s-au finalizat sau sunt în curs de desfăşurare în cadrul unor finanţări sau parteneriate cu instituţii de profil sau ministere. Anual, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” editează publicaţii cu caracter ştiinţific. Activitatea editorială a muzeului s-a îndreptat în direcţia publicării unor cărţi de specialitate şi a fondurilor de arhivă ale instituţiei.
Programele de pedagogie muzeală şi toate activităţile cu publicul certifică împlinirea şi exercitarea vocaţiei Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”de „museum vivum”, de muzeu ce valorifică într-o manieră dinamică tot ceea ce este autentic şi reprezentativ în cultura noastră populară. Intrate în tradiţia muzeului, Târgul meşterilor populari, Tabăra de creaţie „Vara pe uliţă”, Festivalul obiceiurilor de iarnă „Florile dalbe”, Zilele zonelor etnografice, a Zilelor Culturii diferitelor popoare, susţinute de Ambasadele ţărilor respective etc. atrag un număr mare de vizitatori şi contribuie, cu fiecare an, la creşterea publicului Muzeului Naţional al Satului. Printr-o diversitate de publicaţii, difuzate prin librăria muzeului: ghiduri, pliante, albume, cărţi poştale, diapozitive, CD-uri, casete video şi audio etc., publicul este invitat să descopere muzeul şi valorile sale şi, implicit, pe cele ale creaţiei populare, să le cunoască şi să le preţuiască. Obiectele de artă populară, creaţii ale meşterilor contemporani, puse la dispoziţia vizitatorilor prin magazinul muzeului, au nu numai semnificaţia de obiecte-amintiri, ci şi rolul de a contribui la educarea publicului pe linia bunului gust, a discernerii valorilor, de non-valori, a ceea ce este autentic de ceea ce este kitsch.
Mai puţin prezent înainte de 1989 în viaţa ştiinţifică şi muzeală internaţională, muzeul a reuşit, în ultimii ani, să fie un partener activ în relaţia cu diferite instituţii cu vocaţie similară cu a sa, din Europa şi din alte colţuri ale lumii. Dovadă o constituie atât prezenta specialiştilor străini la colocviile cu caracter internaţional organizate de Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, la sesiunile Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber , cât şi participarea cercetătorilor şi muzeografilor instituţiei la manifestările ştiinţifice realizate de instituţiile de profil din alte ţări, ca şi colaborările pe linie de cercetare cu diferiţi parteneri europeni.
De asemenea, nu putem trece cu vederea nici faptul că, de-a lungul anilor, Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” a acordat sprijin pentru organizarea unor noi muzee şi secţii de etnografie din ţară (Secţia de etnografie a Muzeului din Alexandria, a Muzeului Unirii din Alba Iulia etc.). El a avut un rol fundamental şi în dezvoltarea reţelei muzeelor în aer liber din România precum şi în realizarea primului muzeu de acelaşi profil din Republica Moldova (Chişinău).
Din păcate, istoria recentă a muzeului a înregistrat şi două evenimente dramatice: incendiile din 5 septembrie 1997 (sectorul Transilvania) şi 20 februarie 2002 (sectorul Moldova şi Dobrogea), care au afectat o serie de monumente şi obiecte de inventar aferente. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din ţară şi prin susţinerea financiară a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la construcţiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen relativ scurt, iar monumente au fost redate circuitului de vizitare.
Recentele schimbări în structura organizatorică a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, prin crearea unor noi direcţii şi compartimente, asigură un echilibru între toate activităţile instituţiei şi o eficientizare a acestora.