Biserica Dragomireşti, Maramureş
Invazia tătară din 1717 în Transilvania a fost o diversiune a sultanului otoman Ahmed al II-lea inițiată ca răspuns la ofensiva împăratului habsburgic Carol al VI-lea. Deși au fost înfrânți, tătarii aflați în retragere au incendiat o serie de sate maramureșene, distrugând printre altele și vechiul lăcaș de cult din Dragomirești. În locul acestuia a fost construită în 1722 biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului cea care avea să fie donată în 1936 Fundației Culturale Regale „Principele Carol” pentru a face parte din Muzeul Satului Românesc.
Încadrându-se din punct de vedere tipologic în categoria bisericilor sală, biserica are un plan dreptunghiular încheiat printr-o absidă cu cinci laturi. Lăcașul de cult se ridică pe o temelie joasă din piatră de râu, are pereții din bârne de molid dispuse orizontal, încheiate în „coadă de rândunică“ și acoperiș cu învelitoare din șindrilă fasonată. Meşterii dulgheri au utilizat la edificarea sa aceleași tehnici constructive prezente la casele şi anexele din gospodăria țărănească, conferind astfel o excepțională unitate stilistică arhitecturii din zonă.
Spaţiul interior al bisericii este compartimentat conform cultului creştin de rit oriental: altar, naos, pronaos şi pridvor. Fiecare dintre spaţii poartă şi o denumire locală, conferită de atribuirea simbolică a fiecăruia: pronaosul – „biserica femeilor”, naosul – „biserica bărbaţilor”. Altarul, spaţiul unde oficiază preotul, este separat de naos printr-o catapeteasmă bogat sculptată și împodobită cu icoane pictate pe lemn iar între pronaos şi naos, simetric față de uşă, peretele are două deschideri laterale prevăzute cu grilaj din fier forjat în formă de cruci.
Pereţii sunt pictaţi în interior de zugravi locali care au respectat în altar şi naos canoanele bisericeşti, prin scene care reflectă credinţele poporului legate de cele două destinații postume (fericirea din Rai şi chinurile din Iad), conservând însă şi diverse aspecte din viaţa socială şi politică a vremii, elemente din arhitectura locală, scene de muncă (Judecata de Apoi) sau ţinute vestimentare specifice Maramureșului.
Din punct de vedere artistic, se remarcă elementele decorative ale pridvorului deschis cu stâlpi ciopliţi uniţi prin arcade elegante la partea superioară și o balustradă traforată, la partea inferioară. Alături de aspectul său decorativ, acoperişul cu pante repezi și „poală” dublă, formează o streașină largă. Turnul clopotniţă, înalt de aproximativ 27 m, cu silueta sa zveltă şi coiful care acoperă foişorul, este un accent care prin proporţii echilibrează volumele întregului edificiu.
