Moara de vânt Sarichioi, Tulcea, prima jumătate a secolului al XIX-lea
Morile de vânt reprezintă instalații de tehnică populară pentru măcinarea cerealelor, nelipsite din peisajul dobrogean încă din secolul al XVI-lea.
În patrimoniul Muzeului Satului există trei asemenea unități: moara din Sarichioi, moara din Valea Nucarilor și cea din Enisala. Deși diferite prin mărime, forță, capacitate de măcinare și structură, toate aceste mori aparțin aceluiași tip caracterizat prin existența unui pivot central în jurul căruia „casa” morii se poate învârti în întregime după direcția vântului. Ele funcționează pe principiul transmisiei directe a mișcării. Astfel, energia vântului captată de către aripi determină rotirea axului („grindeu”) pe care acestea sunt fixate. Prin intermediul unei roți dințate („cu măsele”) și al unui dispozitiv numit „felinar”, mișcarea de rotație în plan orizontal se transmite axului vertical prins în piatra mișcătoare (sau alergătoare). Boabele curg din coșul suspendat deasupra pietrelor într-o copăiță scuturată automat prin rotirea fusului și, de aici, între pietre. Ulterior, făina curge în lădiță.
Moara din Sarichioi, jud. Tulcea, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost transferată și remontată în muzeu în anul 1953. Este construită pe un soclu din piatră, cu scheletul din stejar, iar pereții și învelitoarea din scândură de brad. În zona superioară ies în evidență cele 6 aripi și un balcon („burduf”) prevăzut cu un sistem de scripeți pentru ridicarea sacilor cu boabe, motiv pentru care era denumită și „moara cu sân”. Instalația are planul patrulater cu două încăperi suprapuse: jos, depozitul pentru saci și unelte; la etaj, mecanismul și cele două perechi de pietre pentru măcinarea porumbului și a grâului. Acestea puteau lucra concomitent sau separat, după necesitate și intensitatea vântului.
